Cine-i sefu'?

Mi-am amintit de aceasta idee de curand, cand cineva, pe scurt, se plangea de faptul ca este robul propriilor porniri, hormoni, sentimente, etc.
Si avea dreptate, doar ca de fapt majoritatea oamenilor suntem asa. Foarte putini pot spune ca nu se regasesc in aceasta tipologie. Important este sa ne dam seama de asta, de faptul ca de multe ori ne conduce altceva decat mintea, constiinta si sufletul proprii. Ne conduc viciile si patimile. Acestea nu fac parte din noi si se pot elimina, la fel cum s-au dobandit. Ne conduce avantul lumii, avantul celor din jurul nostru si nu ne mai conducem noi insine. Cand este ultima oara cand cineva si-a pus intrebarea, cine sunt eu, ce fac si nu la modul filozofic, cat la modul imediat: de ce fac asta, de ce imi place asta, imi foloseste, de ce reactionez asa, de ce nu ma pot abtine, etc?
O sa enumar cateva situatii comune: pasiunea pentru sporturi de tot felul, pasiunea pentru imbracaminte si frumusete, pasiunea pentru fumat, pasiunea pentru bauturi alcoolice, pasiunea pentru evenimente sociale, petreceri, etc, pasiunea pentru cumparaturi, pasiunea pentru jocuri electronice & co, pasiunea pentru viata online (retele sociale, blogging, etc), pasiunea pentru mancare, pasiunea de a castiga bani, dragul de a te contrazice, greutatea de a recunoaste ca ai gresit, etc. Acestea, luate in particular, ca si ocupatii ocazionale sau ca necesitati de zi cu zi si atat sau ca aparitii izolate, sunt in mare parte niste situatii simple, umane, pe care nu am cum sa le condamn. In schimb, cand ele devin cele care ne modeleaza viata, ne fac sa reactionam altfel decat suntem de fapt, cand devin un scop in sine, cand ne dorim, dar nu putem sa renuntam la ele, cand ne chinuie in momentul in care nu le putem satisface imediat, ele devin patimi, pasiuni distructive sau defecte. Mecanismul lor de actiune este ca si la dependenta de droguri; nu te omoara ce-i drept; dar esti servitorul lor.
Se vorbeste mult de libertate. Este un element filozofic imbratisat mult in ziua de azi, mai ales de adolescenti si tineri, ei zic liberatate, isi propun sa nu se mai supuna "regulilor", cred ca au gasit aceast "secret" al bucuriei si tineretii vesnice. Viata in ultimul timp este intr-adevar un drum inspre confort , comoditate, satisfacerea placerilor de tot felul, inspre o libertate de a actiona "acum" si "asa". Asta este libertatea dupa care tinde lumea de fapt, asta e libertatea copilului care "vrea sa se faca mare" si sa isi faca propriiile lui reguli, sa manance prajitura inaintea supei si inghetata cand e racit, sa nu ii mai spuna altcineva ce sa faca. Directia aceasta este insa o limitare, o cultivare gresita unui defect, pentru ca viata nu o sa ne aduca niciodata doar situatii favorabile, oricat am incerca sa evitam regulile. Libertatea filozofului si a omului intelept nu e satisfacerea imediata a placerilor, ci din contra, eliberarea de toate aceastea, trairea deasupra lor. Aceaasta este libertatea adevarata.

Subiectul acesta ne vizeaza pe toti si aproape nimeni nu isi da seama ca exista de fapt o problema sau ca exista si o alternativa. Din contra, cand suntem pusi in fata acestui fapt (rar ce-i drept), confectionam motivatii si scuze care mai de care mai nobile pentru comportamentul nostru, ca sa iesim cu fata curata in fata constiintei si a celorlalti si ne oprim aici, spunandu-ne ca asa e omul. Ca sa te dezvolti exterior, cum tinteste societatea din ziua de azi, trebuie, insa, sa incepi din interior; chiar daca ne place sau nu, societatea este inca formata din oameni, nu au aparut inca robotii din filmele de la Hollywood. Asa ca hai sa deschidem ochii si sa dam mai intai piept cu noi insine, ca sa stim cum sa actionam si fata de ceilati. Nu este usor, dar cine nu incearca o sa imbatraneasca, dar nu o sa se destepte. Nu ar fi pacat?